Experiment

E 20 ianuarie iar ninsoarea parca nu mai vrea sa se opreasca. Ninge incontinuu de trei zile iar casele par doar niste camarute cu acoperis sub stratul gros, lucios de zapada. A trecut o luna de cand nu m-am miscat din micul meu birou. M-am mai simtit asa de multe ori, dar azi, azi izolarea de lumea de afara pare prea melancolica si amintirea chipului ei de fata naiva imi reapare in ganduri. O da, ma bantuie fantoma ei. Ea e moarta de doi ani. E acum una si aceeasi cu pamantul inghetat la minunatei Norvegii. De ce imi reapare in visul meu de pura nebunie? De ce mi se intampla toatea astea in mijlocul raiului geros la lumii? Ar fi trebuit sa fiu afara, scrasnind zapada alba sub papucii mei, cu pasi marunti, dar fericiti. De ce nu pot redeveni copilul ce eram acum doi ani si sa intru in hora acelor nazdravani de pe partie? Am doar 16 ani, nu ar trebui sa iau asta ca pe cea mai mare tragedie a universului. Aceasta calatorie la capatul lumii ar fi trebuit sa ma ajute sa ma redescopar, insa tocmai aceasta idee m-a impins spre marginea ascutita a unei prapastii adanci de amintiri.
Dar ziua de azi a fost rezumatul a tot ceea ce a inseamnat ultimii doi ani. Sunt fericit, dar trist. Sunt vioi, si dornic de viata, dar mohorat. Dar cred ca am gasit raspunusul: acea minunata nordica tocmai mi-a facut cu ochiul. Si ghici ce? Nu mai ninge! A, si sa nu uit. Acum sunt din nou copilul fericit ce eram candva. Si vreau sa raman asa chiar daca dragostea Craiesei Zapezii ma va dezamagi.