Misterele apusului de toamna

Multumesc lui Dumnezeu pentru ca a facut in asa fel incat chiar si in noimebri am avut parte de un apus neobisnuit de frumos, magnific si misterios. Siluetele inghetate ale copacilor slabiti si reci, care abia asteapta o raza de caldura de la Marele Soare, care acum ii sunt stopate puterile de alinare a ranilor pe care omul le are cand lumina sfanta e eliminata de norii innegriti, care nu aduc decat ploi si sentimente, privesc umbriti putina lumina care se prevede printre nouri. Dealurile asteapta cu fierbanteala vara, cand caldura le alina raceala ce s-a adunat in ele pe timpul neguros de iarna, care, deocamdata nu ne poate implini dorinta arzanda in suflete, acea dorinta de a avea o iarna perfecta, cu zapada moale si catifelata, care te trimite inspre o lume a delicatetii supreme. Dar asta nu se intampla. Imi si pare rau ca vine iarna. Nimic nu mai e cum a fost, in copilarie, cand construiau cei mari cazemate, iar noi, cei mici ii ajutam, facand bulgari de zapada asimetrici, care, speram noi, sa stea inghetati pana dimineata urmatoare. Dar nici asta nu se intampla. Cel putin chesti asta avea un motiv: trebuia sa o luam de la capat cu construirea cazematei, ceea ce insemna mai multe amintiri. Macar ele au ramas, si nu se duc nicaieri...